"...it’s the hardest time ever for a young musician. Learn to express yourself; don’t worry too much about being famous because… you probably won’t be."
Gary Moore
Fiecare avem câte o poveste, fiecare ne trăim viaţa aşa cum ştim. Ni se întâmplă uneori ca, auzind despre nefericirea cuiva, să cădem pe gânduri, realizând cât suntem de norocoşi, cât de fericiţi suntem doar fiindcă avem ceva foarte preţios: sănătatea.
Am aflat recent despre povestea lui Sorin, am citit cele scrise de sora lui şi mi-au dat lacrimile. Sorin are cancer, zilele lui sunt numărate. Dacă îl ajutăm, Sorin are şanse să se facă bine.
Fundaţia „Nu mă uita” şi trupa The Marker (câştigătoare a Cerbului de Aur Alb), au iniţiat un turneu caritabil, în mai multe oraşe din ţară, în perioada 1-19 iunie. Intrarea la concerte e pe bază de bilet (15 RON), iar toţi banii strânşi vor merge la Sorin, pentru tratamentele pe care trebuie să le facă la o clinică din Franţa.
Vă invit la Filarmonica din Oradea, în data de 12 iunie, de la ora 20, unde, alături de cei de la The Marker şi trupa Skydive, voi cânta şi eu, pentru a-l ajuta pe Sorin.
Anunţaţi-vă prietenii, părinţii, bunicii, vecinii; daţi vestea mai departe, cei cu site-uri şi blog-uri postaţi baner-ul, să ne adunăm cât mai mulţi, să se umple filarmonica!
Vă aşteptăm cu inimile deschise!
Veniţi să vă simţiţi bine, pentru a-l ajuta pe Sorin să zâmbească.
Vineri, 9 aprilie 2010, de la ora 20, vă aştept la Cafeneux. Nu mai staţi pe gânduri, rezervaţi-vă din timp mesele preferate şi haideţi să-ncepem week-end-ul în forţă!
Fiindcă încă mă gândesc la cele două concerte Tommy Emmanuel, nu puteam să nu împărtăşesc cele văzute/auzite şi simţite de mine atunci, cât mai multor oameni interesaţi de muzică de excepţie. Prin urmare, am trimis o recenzie celor de la revista SUNETE (mulţumesc, Berti Barbera), recenzie ce a apărut în nr. 16 (martie/aprilie). Revista arată aşa, puneţi mâna pe ea cât o mai găsiţi!
Astăzi mă reîntorc la Mureş, (click! click!) ca să-i revăd şi să le cunosc prietenii. Întâlnirea va avea loc astă seară, de la ora 22, în Jazz&Blues Club.
Duminică 14 februarie 2010, de Valentine's Day, voi fi în Cluj. Veniţi cu iubitul, sau cu iubita fiindcă am un playlist doldora de piese frumoase, inimoase, de culoare roşie, parfumate şi dulci, care să vă îmbie sufletele la dragoste.
Încă odată la Cafeneux, încă o seară în care m-am simţit fenomenal, un nou concert reuşit, într-o companie foarte plăcută, a voastră, a celor care mi-aţi fost alături vineri. Iar fiindcă localul e unul în care nu se fumează şi acustica e bestială, iată ce filmări bune am pentru voi:
Asul din mânecă n-a fost al meu, ci al lui Laci, care şi-a adus muzicuţa cu el. După mine, el e cel mai mare muzicuţionist/muzicuţist din ţară. Alegeţi voi varianta corectă, ideea e că he's the best! Take a look:
Pentru ca totul să se lege frumos, piesa ce urmează este o piesă proprie, scrisă atunci când Laci şi trupa sa Talentum, au plecat într-un turneu prin Anglia, Scoţia, Irlanda, ţări pe care visa demult să le vadă. Cândva sper să scrie el o astfel de piesă... adică, să plec eu în ţările astea frumoase.
King of the Road îmi place mult, asta pentru că-mi plac oamenii liberi.
Încă una din preferatele mele.
Acum c-aţi văzut cam ce s-a întâmplat la Cafeneux, aduceţi-vă prietenii la următoarele concerte.
Două piese din concertul "Interzis FM - vezi muzici ce nu auzi la radio", concert inedit, ce s-a ţinut la Palatul Ghika, din Bucureşti, în 26 Octombrie 2009. Fiind deja difuzat de către TVR, îl pot şi eu posta pe blogul meu. :)
De ce a fost atât de special acest concert? Fiindcă a fost primul concert ACUSTIC din cariera lui AG Weinberger. Succesul a fost deplin, iar eu m-am simţit foarte onorat de această invitaţie.
A trecut mai bine de-o lună de când încerc să scriu câteva rânduri despre o experienţă unică. Asta doar pentru că încă-mi este foarte greu să vorbesc despre acele momente. Am fost la un concert, apoi la încă unul. Amândouă au avut un impact extraordinar de puternic asupra mea! Aş îndrăzni să spun că mi-au schimbat dacă nu chiar viaţa, gândirea muzicală, cu siguranţă. Am fost la două concerte TOMMY EMMANUEL.
Tommy Emmanuel este un om absolut normal, fără ifose de vedetă, cu un talent înnăscut, ieşit din comun, un artist complex, un muzician cu abilităţi incredibile, un *înger* printre noi, care se bucură de fiecare secundă a vieţii într-un mod foarte original.
Menirea lui pe această planetă este ca prin muzica sa, noi să înţelegem cât de importantă este viaţa, cât de frumoasă este ea în sine. Pe mine m-a învăţat că trebuie să mă bucur de fiecare răsărit de soare. Orice piesă a lui este ca şi o învăţătură, o poveste, care te transportă într-o altă dimensiune, te face să priveşti lumea din unghiuri diferite, din care încă nu ai privit.
Tommy reuşeşte să-ţi fure un zâmbet când te aştepţi mai puţin, şi e în stare să te facă să lăcrimezi, fără să-ţi dai seama ce s-a întâmplat de fapt. Te lasă pur şi simplu cu gura căscată, te face să te întrebi cum se poate crea muzică atât de perfectă. Face toate astea cu o singură chitară acustică. De fapt cu mai multe. Pe rând. Şi tot pe rând, piesă după piesă, te trezeşti mai surprins decât erai vreodată, mai ales când realizezi că pe scenă este un singur om, în timp ce tu ai impresia că auzi o formaţie întreagă!
Tehnica lui Tommy seamănă cu cea a chitarei clasice, dar este altceva. Se numeşte - fingerstyle - şi constă în ciupirea simultană a mai multor corzi, chitaristul cântând trei lucruri în acelaşi timp: basul, suportul armonic (acordurile) şi linia melodică. Dacă mai adaugi şi nişte lovituri uşoare pe corzi sau pe corpul chitarei, ai o întreagă formaţie. Rolul de percuţie îi revine de obicei degetului mare (pe care se pune o pană specială de chitară), cu care se ţine ritmul (groove-ul). Cum spune şi Tommy, este o tehnică dificilă, dar odată învăţată, chitaristul poate cânta singur orice piesă. Maeştrii tehnicii fingerstyle sunt muzicieni precum: Chet Atkins, Jerry Reed, Merle Travis, etc., de la care Tommy a învăţat extraordinar de mult. “Beg, borrow and steal” sunt cuvintele lui, adresate nouă, chitariştilor. Doar aşa poţi să ajungi să-ţi îndeplineşti visul de a ajunge unde ţi-e locul.
Cere, împrumută, şi fură cât poţi! Aşa a ajuns şi el unul dintre cei patru CGP (Certified Guitar Player) - titlu de onoare înmânat lui Tommy de către Chet Atkins pentru realizările sale muzicale şi contribuţia sa chitaristică la fingerstyle.
Înaintea concertului din Budapesta, împreună cu Cristina, soţia mea, am avut ocazia să-l întâlnim pe Tommy backstage, în carne şi oase. Totul era pregătit, ştia că vom fi acolo, era o întâlnire stabilită cu luni înainte. Fără a ne face să aşteptăm, împreună cu managerul său, Tommy a apărut cu un zâmbet larg, sincer, foarte curios şi bucuros de întâlnire. Când dă mâna cu tine, te priveşte în ochi, zâmbeşte, de ai impresia că ţi-e prieten de când e lumea! La fel am făcut şi eu, am învăţat asta în ani de zile, şi Doamne bine îmi prinde!
I-am mulţumit pentru timpul acordat, iar când i-am spus de unde suntem, Tommy spre mirarea mea, m-a întrebat de situaţia din ţara noastră. I-am răspuns, cum ar fi răspuns probabil orice cetăţean optimist al ţării noastre. Apoi ne-a surprins din nou, spunându-ne că plănuieşte un concert şi în România.
Dar înainte de toate astea, un amănunt: la vederea Cristinei, care era îmbrăcată cu o fustă lungă, colorată, Tommy a exclamat: ”Wow! Look at her! How beautiful she is!”A rămas cu gura căscată. Bineînţeles am răspuns mândru: „She’s my wife”, iar în gând mi-am promis, că şi de acum încolo vom merge tot împreună la asemenea evenimente importante.
Aveam un cadou pentru Tommy. Ne-am aşezat, am scos chitara şi i-am cântat o piesă compusă special pentru el. Am avut emoţii, mari emoţii (!), însă Tommy are darul să te liniştească. Înainte să mă apuc să cânt am tras adânc aer în piept. Mi-a spus că la fel face şi el. J Mai târziu am şi văzut asta pe scenă. În timp ce cântam, Tommy ţinea tempoul cu piciorul, ceea ce face şi el mereu când cântă.
A fost impresionat de piesă, piesă pe care am numit-o: ”15 November, between 7 and 8 p.m.” Ce s-a mai distrat de titlu! Eram în data de 15 noiembrie, între 7 şi 8 seara.
L-am rugat să-mi semneze chitara, ceea ce a şi făcut cu mare grijă, cu un scris foarte caligrafic! În momentul în care i-am spus că în ziua următoare vom fi din nou prezenţi la următorul concert din Debrecen, alături de încă 4 prieteni, Tommy a rămas uimit, şi ne-a spus că ne aşteaptă cu drag.
N-am retras încet, şi am intrat în sala de concerte, unde chitarele lui Tommy erau aşezate strategic pe stative. Un singur stativ era gol, ca de obicei, pentru că Tommy are o chitară preferată, de suflet, care totdeauna este cu el, chiar şi înaintea concertului, pentru a se încălzi. Întotdeauna intră pe scenă direct cu această chitară numită Mouse. Pe chitară scrie: Trust, şi e desenată o cruce!
Concertul a fost extraordinar! Oricât de mult aş încerca să redau atmosfera nu reuşesc cu ajutorul cuvintelor. A fost o experienţă unică să-l auzim şi vedem pe Tommy live, pe scenă, din primul rând. A dat 200 % din ce putea da. Believe me!
A cântat peste două ore, rând pe rând la patru chitare. A cântat şi vocal în câteva piese, a cântat în picioare, a cântat stând pe scaun doar cu un microfon în faţa chitarei – unplugged, a cântat două piese de final împreună cu trupa de deschidere Mairtin O’Connor Trio. S-a simţit foarte bine, era într-o formă de zile mari, dar ce mai, ăsta-i Tommy! El scoate maximum din performanţele sale, trăieşte cu adevărat. Totul se amplifică, parcă totul e la pătrat! Ne-a dăruit un concert de neuitat!
Cealaltă zi am făcut exact cum i-am promis, eram prezenţi la concertul din Debrecen. La doar o zi după concert, şoc! Tommy nu numai că nu a început cu aceeaşi piesă,a schimbat ordinea pieselor, dar a introdus şi alte piese. Era ca şi cum asistam la un alt show!
Tommy nu are un playlist stabilit.Fiind un entertainer adevărat cântă după bunul plac ce vrea şi în ce ordine vrea el. Am ascultat cu răsuflarea întretăiată: Windy and Warm, Mombasa, The Finger Lakes, I Go To Rio, Nine Pound Hammer-Cannon Ball Rag, Beatles Medley, Initiation, Train To Dusseldorf, Walkin’ My Baby Back Home, Jolly Swagman, Tall Fiddler, Guitar Rag, Ruby’s Eyes, Papa George, Somewhere Over The Rainbow, Guitar Boogie (cântat total altfel decât în prima seară), Classical Gas, Little By Little – Haba Na Haba.
Little By Little - Haba Na Haba - e o piesă genială, cu o filozofie de viaţă pe care ar fi bine să ne-o însuşim toţi. E şi titlul următorului său album.
Tommy a avut mesaje clare, a comunicat cu publicul, ne-a distrat – „That’s why I’m here, to entertain you” - a cântat în amintirea idolilor săi: Chet Atkins, Les Paul; a tatălui său (I Still Can’t Say Goodbye); şi a dedicat un cântec fiicei sale, Angelina.
Ştiam că urmează bis-ul, ceea ce n-am ştiut a fost că aveam să fim menţionaţi (!). A revenit pe scenă şi a spus că speră să vină foarte curând şi în România, fiindcă în sală sunt nişte români care au fost şi la concertul de ieri. Am ţipat, ce altceva puteam face?! Era vorba despre noi! Apoi am ascultat îmbujoraţi acordurile pieselorAngelina şi Those Who Wait.… „I’m singing this song for those who wait”.
Atunci când aluatul e bun, merită ajutat să crească, să se facă mare, ca şi noi să fim apoi mândri de ce-a ieşit şi să spunem: "Ştiam eu că-i un tânăr(ă) talentat(ă). Ştiam că-i din aluat bun. Mă bucur că o părticică din mine se regăseşte în succesele lui/ei."
Haideţi şi voi luni, 14 decembrie 2009, la Teatrul Arcadia (de la ora 18) - unde ne întâlnim pentru a ajuta copiii talentaţi, care duc lipsă de sprijin material. În afişul de mai jos găsiţi detaliile. Vă aşteptăm!
