duminică, 22 iunie 2008

Întâlnirea cu Gary Moore



Idolul meu, Gary Moore

Aveam cam 13 ani când am început să zdrăngănesc la chitară. Acest instrument mi-a plăcut atât de mult, încât încet-încet am renunţat la lucrurile obişnuite acelei vârste. Am pierdut chiar prieteni din cauza asta. În schimb, aveam ceva nou ce pusese stăpânire pe mine: Chitara!

Datorită părinţilor mei am crescut într-un mediu plin de sunetele muzicii. De toate felurile. La noi în casă nu era zi în care să nu se asculte muzică. Oricine venea la noi în vizită ne spunea că era sigur că suntem acasă pentru că auzea muzica de la primele etaje. Noi locuiam la 4.

În perioada în care am luat chitara în mână, şi am început să descopăr singur secretele acestei lumi infinite, am rămas marcat de o piesă anume, de soloul ei de chitară - Still Got The Blues, piesa lui Gary Moore.
N-am să uit niciodată ziua în care în sfârşit am reuşit să ascult un album întreg de al lui Gary Moore. Toată familia mea ştia cât de mult îmi doream acest lucru. Mama mea (!) a făcut rost de albumul Still Got The Blues. M-a sunat de la serviciu cu vestea cea bună, iar eu am fugit până acolo şi-napoi arzând de nerăbdare. Îl voi asculta pe Gary! Ajungând acasă am ascultat întreg albumul cap-coadă, în camera mare, acolo unde erau boxele, şi am rămas marcat pentru o viaţă întreagă! Niciodată în viaţa mea n-am mai auzit ceva atât de frumos, atât de perfect, atât de adevărat! Chitara lui m-a fermecat, neputând să-mi închipui cum e posibil aşa ceva. Ceva s-a întâmplat înăuntrul meu, ceva m-a fermecat, am fost pur şi simplu vrăjit! Cum poate să cânte atât de bine? Cum e posibil aşa ceva? Cum poate să sune atât de perfect?! Întrebările astea mă inundau. Piesele curgeau una după alta, atât de firesc, încât m-au lăsat mut! A urmat piesa Still Got The Blues cu soloul ei luuung de chitară, care te face parcă să închizi ochii, îţi dă senzaţia că pluteşi, că zbori! Îmi dădeau lacrimile la cât de frumoasă era. Acest album îl iubesc şi azi exact ca atunci, în prima zi când l-am ascultat! Încă de atunci, de la 13 ani, mi-am zis că vreau să dau mâna cu el şi vreau să cânt cu el pe scenă!

Gary Moore a devenit idolul meu, i-am cumpărat toate albumele, l-am ascultat dimineaţa, l-am ascultat ziua, l-am ascultat seara, l-am ascultat noaptea, oricând şi tot timpul! Am devenit un fan fără doar şi poate, fără cale de întoarcere. Am citit chiar şi o carte, scrisă despre el în perioada în care cânta rock şi nu blues.
Bluesul lui Gary Moore e un Blues-Rock plin de energie, de melodicitate, şi de o expresivitate pe care n-am întâlnit-o la nimeni altcineva. Chitara lui ştie să plângă, să râdă, să fie agresivă, să te înalţe! Acest om cântă din tot sufletul lui, solourile lui sunt pline de nuanţe şi de feeling la maximum! La finalul unei solistici marca Gary Moore, ai impresia că, chitara la care tocmai a cântat nu mai e bună de absolut nimic, i-au fost stoarse şi ultimele note. Gary este unul cu chitara, chitara îi este parteneră de-o viaţă, prelungirea mâinilor sale!
Oricând, oriunde şi orice a cântat Gary, a făcut-o cu mare măiestrie, cu profesionalism. El este un perfecţionist, la care nu există jumătăţi de măsură! Cu o carieră de 40 de ani, Gary continuă să mă uimească şi să mă surprindă muzical prin tot ceea ce face. Din 1970 până în zilele noastre, Gary continuă să îmi spună poveşti noi, poveşti blues, poveşti rock, poveşti minunate.


14 iunie 2008

Mi-am întâlnit idolul!
A fost mai mult decât aş fi sperat. N-am fost un simplu spectator, nu l-am văzut doar pe scenă, chiar l-am întâlnit!!! Am strâns mâna cu el, i-am făcut cadou un vin bun de România. Am reuşit să ajung cât se putea de aproape de idolul meu, am avut acces la conferinţa de presă de dinaintea concertului. (Concertul ce a avut loc în cadrul Festivalului Internaţional Harley-Davidson din Alsoőrs, Ungaria.)
Ceea ce m-a impresionat din start a fost atitudinea lui Gary Moore când a intrat în încăperea plină cu jurnalişti şi vreo 2 fani, dintre care unul eram eu. Intrase ca oricare dintre noi, aproape că n-am fi observat dacă n-ar fi fost el cel pe care-l aşteptam cu toţii. A stat puţin de vorbă cu organizatorul apoi a venit calm spre masa pregătită pentru conferinţă. Blitzurile l-au stânjenit puţin, la început. Fiind pentru prima dată în Ungaria, cu toţii erau curioşi să afle diverse lucruri. Au început întrebările.
Gary a răspuns sincer, direct. În scurt timp a reuşit să destindă atmosfera cu câte o glumă la subiect. E un om cu un dezvoltat simţ al umorului. La prima întrebare: de ce a renunţat la pian în favoarea chitarei, la vârsta de 9 ani? Gary a răspuns: „Because I was shit!” Am râs în hohote.


Însă ceea ce m-a marcat au fost ochii lui extrem de expresivi! Un om foarte sigur pe el! Atât de uman! Când l-am rugat să-mi semneze chitara, a zâmbit şi m-a întrebat: Front or back? Am răspuns: Front, of course.
A semnat, apoi mi-a strâns mâna! A fost fenomenal! Incredibil!

Apoi l-am întrebat dacă putem să ne facem o poză împreună, iar el mi-a răspuns: "Of course, come here!" M-a luat pe după umăr, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume. La fel am făcut şi eu, moment în care m-am emoţionat foarte tare! Nu-mi venea să cred că sunt acolo, ţinându-mi pe după umăr idolul. A fost ireal!


De ani de zile aveam un vis recurent. Se făcea că mă întâlneam cu Gary şi dădeam mâna cu el. Brusc, mă trezeam. Era doar un vis! Apoi mă simţeam de parcă aş fi pierdut ceva, ceva nu se întâmplase. Fusese doar un vis. Vă daţi seama că, în momentul în care într-adevăr am dat mâna cu el, am avut o teamă – îmi era frică să nu mă trezesc la realitate. Eram treaz însă. Visul devenise realitate!!!


Gary a fost exact cum mi l-am imaginat în toţi aceşti ani, chiar mai politicos decât mă aşteptam. Am ştiut din totdeauna, am simţit că nu poate fi altfel! Acesta e motivul pentru care e atât de special pentru mine!
I-am spus că-l aşteptăm în România. Ne-a răspuns că vrea să concerteze la noi, şi speră să ajungă în curând, în România. „I still wanna go there! I’d like to see your country”. După ce soţia mea, Cristina ne-a tot făcut poze cu Gary, ce credeţi că s-a întâmplat? Gary a chemat-o pe Cristina să se pozeze cu el. Ei, mai uman ca asta ce mai vreţi??

There is moore: eram în parcarea din faţa hotelului, dădeam sfoară-n România despre isprăvile noastre, când i-am văzut pe Gary Moore împreună cu soţia mergând la plimbare. Ne-am observat şi ne-am făcut reciproc cu mâna. Ei?!
După câteva ore printre motociclişti, a început soundcheck-ul pe care-l aşteptam. 46 de minute! Gary şi trupa sa au cântat 5 piese, cap-coadă! A fost fantastic!


M-am bucurat mult să-l văd pe Brian Downey la tobe, fost membru Thin Lizzy, o trupă rock legendară din care şi Gary a făcut parte cândva. A fost un cadou pentru noi! Am aplaudat instantaneu! Când am auzit live chitarele Gibson mi s-a făcut piele de găină! Gary a cântat o piesă nouă „I’ll Love You, More Than You’ll Ever Know”, care probabil va apărea pe viitorul album. La această piesă, recunosc că mi s-au umplut ochii de lacrimi. Plângea chitara, plângea sufletul, fiinţa!
Fericire!

Mi-e greu să spun ce am simţit seara, când a început concertul. Îmi spuneam: Sunt aici, Gary, te văd, te ascult, te simt! Am stat în primul rând, normal, am văzut totul. A fost absolut incredibil! E un sentiment de nedefinit să auzi muzica lui Gary live! Când vezi cu cât de multă pasiune îşi cântă acest om muzica, când îl vezi transfigurat, aprinzând publicul – astea sunt momentele pentru care merită să trăieşti!!!
Un om adevărat, cântând muzică adevărată pentru oameni adevăraţi!

A fost ca o binecuvântare să aud piesele care mi-au marcat adolescenţa, pe care mi-am dorit întotdeauna să le aud: Still Got The Blues, Walking By Myself, Parisienne Walkways, Since I Met You Baby, Don’t Believe A Word - sunt doar câteva dintr-o listă care a umplut 1 oră şi 40 de minute.

Gary a cântat şi câteva piese de pe următorul album: Down The Line, Mojo Boogie piese în plină forţă şi I’ll Love You, More Than You’ll Ever Know, un blues lent cu un solo de vreo 4min. Pe lângă celebrele chitare Gibson Les Paul (4 la număr), Gary ne-a mai uimit cu două Fender Telecaster-e, în două piese diferite având nişte solouri explozive de country-rock şi rockabilly. Într-una din piesele noi, a cântat la o chitară Gibson Les Paul BFG, piesa fiind interpretată cu slide. Hard Times a fost grozavă! Forţă, putere! În Have You Heard a fost folosit un Gibson ES-335, o chitară foarte versatilă! Eram ca şi hipnotizat! Chitara suna când cu full gain, apoi fără să apese vreo pedală, chitara suna foarte curat, clean, butonând doar din potenţiometrele de volum, şi ton. Şi bineînţeles 10 degete de maestru!

În timpul concertului, Gary a venit foarte aproape de noi, fără a-i păsa de ploaie. La Walking By Myself mii de oameni am cântat alături de el. Apoi s-au retras de pe scenă. Noi l-am ovaţionat, i-am cerut să revină: We Want Moore! We Want Moore! Moore a revenit, a dat două bis-uri. The Blues Is Alright a fost din nou cântat împreună iar Parisienne Walkways

„Thank you very much! Thank you for coming! God bless you! Sorry about the weather!”

Eu nu ţin minte să fi plouat pe tot parcursul concertului, deşi soţia mea, care încerca să facă poze printre stropi, susţine contrariul.

Asta a fost ceea ce numesc eu o seară magică!

O zi magică cu Gary Moore!

Noris


*Le mulţumesc mult pentru ajutor lui Zoli şi lui Attila Daika!

***Mega Bonus Jazz and Blues Nights, la Radio Transilvania (97,2FM), cu Attila Daika şi Noris: conferinţa de presă cu Gary Moore, pe care o veţi putea asculta integral, şi o recreere a atmosferei magice de concert. Marţi 24 iunie 2008, ora 22.
Emisiunea se poate asculta şi pe internet, la adresa:
http://www.radiotransilvania.ro/portal//content/view/658/512/ (descărcaţi link-ul direct radio transilvania - oradea - click dreapta, salvaţi-l undeva în PC, apoi încărcaţi-l în winamp)

4 comentarii:

NEURO spunea...

Gary e aspru ficior. Nici cu tine nu mi-e rusine. Va pup pe amandoi :)

Ioana spunea...

Chiar ti-ai intalnit idolul? Deci ai bifat unul dintre vise. Ce urmeaza?

Noris spunea...

Bifat, da!
Ce urmează? Ei, tu ce crezi ?

Anonim spunea...

Tu + Gary = Blues gods

Sti tu care Vlad....